La moartea lui Iliescu

Daniel Săuca

Ne plac circul, scandalul, maneaua și dansul din buric. Și înmormântările. Minunat prilej să împroșcăm cu căcat în spațiul public. Chiar dacă e vorba de decesul unui fost președinte al României. Nu mai țin minte exact câte articole anti-Iliescu am scris. Sunt multe, foarte multe, oricum. „Bătrânul bolșevic”, „Tătuka” mi-a mâncat destule zile, destui ani ca ziarist. Am întrebat „cine a tras în noi” până la exasperare. În 1996, când am scăpat de el, pentru prima dată (și ultima) am ieșit în stradă, de bucurie, la Zalău. În 2000 l-am votat ca să nu ajungem pe mâna lui Vadim Tudor. La moartea lui, m-am simțit prost de nivelul de degradare morală la care a ajuns societatea, de ura și prostia ce s-au revărsat pe rețelele de așa-zisă socializare, de ipocrizia cumplită din „bojocii” creștini ai patriei. Chiar era așa complicat să avem un minim de decență și să respectăm legea? Zilele astea, chiar și dintre detractorii lui „Ilici”, au fost destule minți luminate care au argumentat, cu calm, că poți fii critic până la capăt, dar, în același timp, decent, și prin respectul pentru primul președinte ales al românilor. Nu a fost să fie, din nou… Tom Gallagher: „Fiind un cameleon politic desăvârșit și un intrigant împătimit, este puțin probabil ca moartea lui Ion Iliescu să provoace o revărsare masivă de durere națională. Cele mai puternice rezerve vor fi exprimate de către cei care cunosc bine modul în care el a sabotat șansa României de a se integra în Occidentul democratic într-o manieră comparabilă cu cea a Poloniei sau a țărilor baltice” (contributors.ro).
P.S.: Altfel… „De trei luni de la schimbarea puterii, nicio delegaţie străină nu a vizitat Bucureştiul. Nici la nivel de miniştri, cu atât mai puţin la nivel de prim-miniştri sau preşedinţi. Nu este, aparent, nicio legătură între cele două situaţii. Dar rămâne sentimentul unei singurătăţi: nu te caută nimeni nici când ţi-e bine nici când ţi-e rău” (zf.ro).